Comuna Sălacea este situată în partea de nord-vest a României, iar în cadrul judeţului Bihor se află în partea de nord, în vecinătatea judeţului Satu-Mare. Se întinde la intersecţia meridianului de 21 55 longitudine cu paralela de 47 26 latitudine nordică. Se învecinează cu şapte localităţi: la est cu Pir, la sud cu Cheţ, la sud-vest cu Buduslău, la vest cu Otomani, la nord-vest cu Galoşpetreu, la nord cu Văşad şi Andrid. Aparţine din punct de vedere geografic ţinutului Câmpia Ierului.

Din punct de vedere administrativ, de comuna Sălacea aparţine şi satul Otomani, care aparţinuse mai devreme comunei Tarcea. În ultimii ani ai comunismului, de Sălacea aparţinea şi Albiş şi Buduslău.

La Sălacea se poate ajunge cu maşina pe şoseaua judeţeană 191 F ce leagă Valea lui Mihai de Marghita, prin Otomani. Din păcate, este ocolită de reţeaua de cale ferată. Localitatea a fost construită pe terasa din stânga a văii Ierului (azi este doar un canal). Este încadrată la sud de dealurile ce se întind de-a lungul Barcăului, iar la nord de canalul Ierului. Aceste caracteristici geografice au avut un rol determinant în viaţa localităţii, din vechi timpuri.

Se poate stabili, pe baza hărţilor vechi, că începând cu Sălacea, de la intrarea în judeţ a văii Ierului până la Roşiori, respectiv până la Barcău, se întindea o zonă mlăştinoasă considerabilă. Descrierile timpurii relatau constant că satele erau înconjurate de mlaştini greu de străbătut. Acest peisaj mlăştinos a determinat tipul de ecosistem specific Câmpiei Ierului de-a lungul secolelor. Vegetaţia luxuriantă a pădurilor de odinioară este amintită azi de unele denumiri ale localităţilor. Mlaştinile, stufărişurile s-au păstrat până la mijlocul secolului trecut. Lucrările de asanare a mlaştinilor au început în anul 1967, având ca urmare transformarea a zeci de hectare în teren arabil.

După revoluţia din 1989 au început să se pună bazele unor rezervaţii naturale.

Localitatea era delimitată la sud de dealuri (dealurile Sălacei şi Săcuienilor) iar la nord de mlaştinile de odinioară ale Ierului. Dealurile acoperite de sol argilos roşu erau bune pentru cultivarea viţei-de-vie. Sălăcenii ne împărtăşesc cu plăcere vechiul dicton latin in vino veritas, dovadă şirurile de pivniţe clădite în deal şi întreţinute cu grijă, care în zilele noastre sunt aproximativ 970.

Stufărişul era o ascunzătoare perfectă faţă de intruşi iar pentru pescari, vânători şi împletitorii de coşuri era o sursă de trai.

Mediul natural şi-a pus amprenta şi asupra construcţiilor; stâncă, piatră, nu se găseşte în această zonă iar lemnul era şi el scump. Numai la construcţia bisericilor se folosea cărămidă şi şindrilă. De aceea casele şi dependinţele erau construite din pământ bătut, vaioagă, stuf, nuiele.